poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5632 .



„Ne-au murit mai toți bunii și marii rostuitori de poezie …”
articol [ Cultura ]
interviu cu actorul Ion Caramitru, directorul Teatrului Național București

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noru ]

2006-07-12  |     | 



interviu cu actorul Ion Caramitru, directorul Teatrului National Bucuresti

- V-am urmărit într-un spectacol inedit, « Dialoguri și fantezii în jazz », care îmbină poezia cu muzica, punând laolaltă două personalități culturale cu profiluri foarte diferite. Cum v-ați descoperit complementaritatea cu maestrul Johnny Răducanu ?

- Suntem într-un raport foarte plăcut și masculin în sensul că ne respectăm reciproc, îndeajuns ca să putem găsi și variante de colaborare. Eu sunt un mare iubitor de jazz, iar Johnny este un mare compozitor de muzică de jazz, un gânditor în ale jazz-ului. Și lui îi place poezia. Ne atrage unul spre altul un anumit tip de sensibilitate artistică – e drept, din domenii diferite, dar care coincid fericit în momentul în care ne propunem un spectacol de atitudine. Amândoi am fost prieteni foarte apropiați ai lui Nichita Stănescu, am trăit împreună cu poeți importanți ai României seri de neuitat la Nichita acasă… În momentul în care, acum vreo 20 de ani, am simțit nevoia să ne apropiem de scenă, am făcut-o într-un spectacol al Teatrului Bulandra. Un astfel de spectacol în doi mai practicasem în 1989 și cu Dan Grigore, luptându-ne cu monștrii zilei, însă formula cu Johnny Răducanu a fost mai sprințară și atunci ca și acum. Apoi, timpul și mai ales evenimentele ne-au ținut departe unul de altul, pentru ca acum, cu ocazia Festivalului de la Sibiu, cerându-mi-se să vin cu un recital, am decis împreună cu Johnny să refacem traseul oarecum părăsit. Așa se face că am produs un show… nou, care este și muzical, și poetic, ba mai și cântăm împreună, lucru pe care nu l-am mai făcut din vremea spectacolelor comune de la Bulandra…

- … maestrul Răducanu spunea, mai în glumă, mai în serios, că vrea să facă din dv. un cântăreț!

- Are el ambiția asta, dar cred că nu o să reușească. În orice caz, ce cântăm sunt lucruri de mare finețe, sunt texte minunate, care merită a fi reluate pe o muzica de foarte bună calitate semnată Johnny Răducanu. Sunt texte de Arghezi, de Nichita Stănescu, ca să le amintim doar pe cele mai cunoscute. Mai mult decât atât – acest spectacol este o bucurie, o permanentă „pândă” artistică între noi, pentru că și improvizăm. Eu cred în improvizație, inclusiv în teatru, sunt un neliniștit al scenei și-mi place să mă las dus de intuiție. De la Sibiu am fost invitați la Timișoara, apoi la Lugoj, Cluj și Oradea. La București încă n-am jucat acest spectacol, însă la toamnă o să-i facem inaugurarea și acolo.

- Mi se pare extraordinar faptul că mai aveți timp și de repetiții, având în vedere că sunteți două personalități artistice de prim rang, niște oameni foarte ocupați. Când reușiți să vă ocupați de „antrenamentul” artistic?

- Seara târziu, la Johnny acasă, care stă într-un bloc „ceaușist” și se aude totul prin pereți, încât vecinii cred că a izbucnit o nouă revoluție și, firește, înainte de spectacole.

- Vorbeați despre „arta ca atitudine”. De când sunteți atras de această abordare?

- Eu am practicat asta de când mă știu. În general, din cauza acelui sistem pe care l-am trăit - nici nu pot să-l numesc „dur” sau „dictatorial”, ci pur și simplu mizerabil – singura gură de oxigen era să te duci la teatru, să asculți o muzică bună, să circuli casete video cu filme importante, care intrau mai mult sau mai puțin legal în țară. Teatrul era singurul loc unde lumea mai putea să nutrească speranțe – o insulă de libertate care și-a creat, mulți ani, o estetică aparte datorită acestui fapt.

- Într-adevăr, veneau oameni la teatru pentru a pândi o replică…

- Era un limbaj aluziv care conta foarte mult, însă „arta ca titudine” se exprima prin spectacole întregi, montări de anvergură precum „Revizorul” lui Pintilie (n.r. - pusa in scena la Bulandra pe timpul directoratului lui Liviu Ciulei, interzisa acum trei decenii) sau „Hamletul” lui Tocilescu, în care am jucat. La astfel de piese lumea nu venea pentru o replică, pentru o „șopârlă”, ci pentru că acolo se dezbăteau teme la ordinea zilei – situația tânărului intelectual educat și născut pentru o lume mai bună într-un regim dictatorial în care crima, furtul, delațiunea și violența erau la ordinea zilei. Apropierea dintre „Hamlet” și sistem era perfectă, așa cum foarte mulți ani, un titlu celebru în opera lui Shakespeare, „Macbeth” a fost interzis pur și simplu, pentru că lumea sesiza imediat mesajul la adresa unui cuplu criminal și dictatorial. Cenzura funcționa în acest caz ca măsură de precauție: cum propuneai Macbeth, cum erai refuzat.

- Dacă am înțeles bine, până și „Glossa” lui Eminescu era considerată un text subversiv?

- Da, și asta nu neapărat că spunea la un moment dat „nu te prinde lor tovarăș”, pentru că Eminescu nu se gândea la „tovarășii” comuniști, ci pentru îndemnul de a nu te asocia lor – și era destul să spui asta. Chiar dacă treceai ușor peste pasaj, lumea tresărea: uite, domnule, până și Eminescu a spus treaba asta!

- Vorbeați de Eminescu, ajungem inevitabil la arta recitării, la recitatori. Este recitarea, în viziunea dv., una din primele trepte ale formării unui actor?

- „Recitare, a recita” – cred că nu sunt termenii cei mai potriviți. Se recita poezie patriotică în spectacolele despre și cu Ceaușescu, nu? Acolo se recita. Poezia se spune…

- Am înțeles nuanța. Citându-vă tot pe dumneavoastră, vă propun alți termeni: a rostui, rostuitori de poezie.

- De acord. În această variantă e vorba de cu totul altceva – de insinuarea ta ca artist în subtilitățile, în profunzimile unui text din care trebuie scoase la lumină lucruri care ar putea trece neobservate de cititor, căruia îi faci în acest fel un serviciu foarte onorant. Împreună cu Memorialul Ipotești și Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” am inaugurat acum doi ani un atelier de înțelegere a secretelor poeziei, dacă pot să spun așa. Lucrez în fiecare an cu maximum 15 tineri actori profesioniști, până la 32 de ani, cu care stăm timp de zece zile în intimitatea acestui fenomen literar. Nu sunt singur acolo, la primele ediții am avut alături și un critic de marcă, în persoana lui Alex Ștefănescu – care le-a vorbit despre ce însemnă poezia în lumea noastră literară - și un poet important, Ilie Constantin, care le-a explicat care sunt resorturile ce nasc inspirația poetică. Am dorit ca actorii să înțeleagă fenomenul nu numai din partea „tehnică”, pe care eu am asigurat-o ca actor practicant, ci dinlăuntru. Am ajuns, până la urmă, la concluzia paradoxală, că cea mai profundă înțelegere a poeziei este s-o taci. Ideea ar fi să poți rosti ceea ce nu e scris, inclusiv spațiile dintre cuvinte. Poezia este o metaforă care ar putea fi cuprinsă astfel în cel mai mic spațiu tipografic posibil.

- Este nevoie ca actorii să redescopere arta rostirii poeziei?

- Pe vremuri, în școala de teatru, era un curs obligatoriu de poezie. Și când eram eu student aveam un asemenea curs. Acum a dispărut cu totul. Este o educație extraordinar de importantă pentru actorii ce tind să devină profesioniști. Acum câțiva ani, am ținut un curs facultativ la UNATC, cu anii terminali. Am fost surprins neplăcut de puținul interes manifestat față de poezie de către studenții din anii III și IV… Am simțit că e de datoria mea să transfer ceea ce știu, prin atelierul de studiu asupra poeziei de la Ipotești, în condițiile în care ne-au murit mai toți bunii și marii rostuitori de poezie. Leopoldina Bălănuță a fost una din cele mai importante actrițe cu care am practicat spectacolul de poezie și care s-a preocupat intens de acest lucru. Mai facem din când în când un spectacol Eminescu și care se numește „Trecut-au anii”, cu Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan și Aurelian Adam Popa și-atâta, în rest, în acest domeniu nu se mai întâmplă nimic, din păcate…

- Trebuie să vorbim și despre Teatrul Național din București, o instituție ale cărei frâie le-ați preluat din mers, așa cum ați declarat, un teatru „răstignit” între trecut și viitor, între Dinu Săraru și Andrei Șerban. Cum vedeți destinul acestei instituții?

- Este o instituție foarte greu de condus, fizic în primul rând. Este un teatru cu trei săli, un monstru de beton cu serioase probleme. Avem o sală mare cu 1.200 de locuri, foarte greu de umplut pentru spectacole de teatru propriu-zis, unde acustica e proastă, iar vizibilitatea redusă. Nu e o scenă de teatru. Mai este Sala Atelier de 180 de locuri, pentru spectacole experiment pe sistemul „cutiei negre”, cum spunem noi și Sala Amfiteatru, fără posibilități tehnice, fără pod, fără culise, fără adâncimi – cu 350 de locuri. Acum 20 de ani, am pierdut cea mai bună sală, cea numită Studio și care a devenit sală a Operetei. Aici, scena are posibilități uluitoare de a se transforma complet în mai puțin de 20 de minute. Din ipostaza clasică, pe care o știm cu toții, după ce publicul servește o cafea în pauză, regăsește o scenă de tip elisabetan… Totul se mișcă, se remodelează. Ori, această sală a fost dată Operetei după ce Ceaușescu a demolat clădirea ei cea veche, cea bună – „pe termen scurt”, spunea el, până se construiește o nouă sală pentru Opera Națională, unde urma să se mute și Opereta. N-a apucat s-o facă, deși a început lucrările. Acum vom relua această sală, din moment ce fosta Sală Omnia, a Senatului României, a fost preluată de Ministerul Culturii în vederea atribuirii ca sediu Operei. Odată intrați acolo, vom avea a patra sală, care va complica însă mult regimul de lucru. Vă dați seama: și acum este complicat să ai destulă distribuție pentru trei spectacole în aceeași seară! Teatrul are vreo 500 de angajați la ora asta, ateliere proprii, este ca o uzină care lucrează la foc continuu. Sunt lucruri dincolo de actul artistic care îndeobște nu se văd.

- Pe plan artistic, care ar fi succesul care merită cu adevărat evidențiat?

- Teatrul Național a reușit să scoată într-un timp record – asta și cu puțin noroc - un spectacol de mare importanță: „Inimă de câîne”, care a „colorat” pozitiv stagiunea trecută. La ora actuală, Teatrul Național lucrează cu toate motoarele – dacă un avion transatlantic are patru, noi avem cinci acum, pentru că repetăm cinci piese în același timp: două pentru sala mare și câte una pentru sălile Amfiteatru și Atelier. A cincea este pentru un proiect pe care l-am intitulat „Teatrul nou cu piese vechi” prin care dorim să aducem în atenția publică începuturile teatrului românesc într-o formă ascultabilă astăzi. La sala mare repetăm „Burghezul gentilom” de Moliere, într-o variantă adaptată la zilele noastre, în regia lui Petrică Ionescu (român la origine, dar francez de 30 de ani) și „Dansând pentru zeul păgân”, una din piesele importante ale dramaturgiei irlandeze, pusă în scenă de o regizoare din Irlanda, Lynne Parker. La sala Amfiteatru se repetă „Neînțelegerea” de Albert Camus, iar la Atelier, „Menajeria de sticlă” de Tenesee Williams plus „Sânziana și Pepelea” în regim experimental. În așteptare sunt alte zece titluri – cel puțin – care urmează să se deruleze de-a lungul stagiunii (n.r. – stagiunea va începe la 24 septembrie).
Sunt mari probleme, și de buget, și de ateliere, o parte din decoruri a trebuit să le facem în altă parte ca să putem să ne acoperim, în fiecare zi sunt mii de probleme, de la dibluri și până la dezertări din orgoliu…

- Nu-mi pot imagina lumea artistică fără astfel de orgolii. Își vor mai avea loc în repertorul TNB piese semnate de Paul Everac sau Dinu Săraru?

- Hm, bună întrebare. O piesă de Paul Everac există în repertoriu, ca și una de Dinu Săraru. Eu n-am scos nici o piesă.

- Intenționați să colaborați cu fostul director, regizorul Andrei Șerban?

- Am vrut să colaborez, dar a refuzat. Este o poveste prea lungă ca s-o dezvoltăm pe spațiul acestui interviu.

- Deci nu există criterii „emoționale” de stabilire a repertoriului…

- Am spus întotdeauna: în teatru spectacolele se scot de la sine, atunci când nu mai au spectatori sau când nu se vând bine.

(…)

fragment din interviul înregistrat în data de 19 iunie pentru emisiunea „Paranteze deschise”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!