întorcând privirea, autor dan tristian
editura PIM - iaşi
volum îngrijit de alina manole
fotografie coperta: rada marin
redactor: cristina liţoiu
tiraj: 100 ex
format: 110/190
coli:128

radiografia unei clipe

…în sudoarea nevieţii cu strigăte mute
pierzându-mă singur, eu însumi pământ…
sentimentul reconstituirii se naşte din circularitatea unui timp ce se împarte în veşnicii şi pierderi. întorcând privirea, dan tristian săvârşeşte un fragment de suflet transpus într-un decor în care totul este redus la elementaritatea trăirii. poezia începutului, căutând acea fărâmă de sens în tumultul unei negăsiri, pulsează în miocardul rostirii. lexicul coboară în misterul unui mit: acela al unei necenzurate, fără de sfârşit aduceri-aminte a simplităţii, plină de semnificaţie, a primelor cuvinte. autorul învaţă acum primii paşi în cuvânt. indelebil versul dintâi reclamă o redescoperire continuă.
scrisă pe un palimpsest al afectivităţii fecunde, poezia lui dan tristian destăinuie universul unui echilibru precar, al unui sens ce capătă nuanţa unei relativităţi iminente. totul se constituie sub forma unei treceri, a unei rupturi. poezia este expresia unui sentimentalism ce obligă gândul să calce pe pământul bătătorit al drumului de ţară, să se materializeze în desculţele tălpi ale copilului ce îşi îngăduia capriciul nevinovat de a reîntregi, prin perindările sale, cavalcadele timpului. mirosul pământului, proaspăt întors în toamne târzii, naşte smerenie în corpul sufletului, determinând încă din perioada fragedei trăiri o cădere dialectică în existenţă, fondul conştientizării dat fiind de luarea actului de sine. tot aici, la acest nivel elementar, liminar al visului de copil, nealterat de nici o spaimă sau îngrădire organică, se deschid primele petale ale luminii, primele zboruri de cocor.
nostalgia pământului se întrepătrunde cu mesajele circulare ale cerului. există o relaţie ontologică între pământ, elementele organice şi transcedentalitate.
prin eroziunea sinelui trece şi omul de la ţară, pierdut în istorie şi tipologii:
– gheorghe!
a fost băiat bun, la locul lui, aşezat
el n-a cerşit istoria
şi n-a bătut la porţile îndurării
după milă

el a ştiut că există

numai etimologia, modernă,
nu l-a iertat
şi nu i-a fost prea blândă:
pământ, plug, brazde, sudoare

astfel n-a mai avut timp să fie
(despre gheorghe)
ancestrală este imaginea pământului din întorcând privirea căci tinde către simbol, omul fiind acea bucată de lut dislocată din întreg, frământată, ce prinde viaţă prin suflarea divină.
universul incert de mai târziu face demonstraţia zâmbetului ironic, lumea, începând cu propria-i singularitate a sinelui, fiind pusă sub lupa sarcasmului (legi şi sacrilegii, paranteză în codul rutier al simţirii, se fac restructurări în rai, mistreaţa cu pantofi de lac etc). se accentuează această ironie – melanj între un comic absurd şi durere abisală – în special în cea din urmă parte a volumui, în evaziuni sentimentale:
fericirea-mi purta ochelarii de cal,
distingeam anodin crâmpeie de rai,
gravitaţia sudorii ne târa în aval,
mi-amintesc cum din zâmbet deseori îmi plecai.
(se fac restructurări în rai)
autorul, în excentricitatea unor trăiri ludice, se joacă cu ideea periferiei de spirit:
doar seara pe-ntuneric, vezi tu Doamne
pe străzi pavate doar cu ţâţe goale
distinse şi prea-mbălsămate doamne
se vând şi-ţi vând asemănarea ta
(legi şi sacrilegii)
totul se dedă negării, precum şi unei conti­nui­tăţi sacadate, întrerupte de abundenţa gerunziilor strivinde. negarea (ca amfitrion al spasmului) nu o găsim doar la nivel verbal şi prin substantivizare, cât mai ales prin abundenţa adjectivelor: căi necălcate de paşi, în timpul neasumat vinovăţiei începutului, să mă curmi în durerea necurmată de plâns etc. substantivele capătă prin nuanţa stilistică un sens negativ în pactul rostirii: frigul săpând sentiment, altarul profan al tăcerii chemânde, prin trup râuri line îţi curg obosit.
lexicul trasează în linii mari paradigma romantismului, eliberând spre final drumul către modernismul expresiei, filtrând prin desuetudine, prin tonalitatea-i uşor vulgară, carnavalescă elementele edulcorate ale iubirii. avem imaginea unei mixturi de nou şi vechi, de virtute şi imoralitate, de eu şi ei etc.
ruinele, solitudinea, lumina, târziul, durerea, iubirea, Dumnezeu sunt drumurile frământării lui dan tristian.
sunt ultimul, Doamne, îţi cad în genunchi
plângând şi rugându-te pe ultimul drum
strănută-mi un fulger în plămâni şi rărunchi
cu ceru-ţi, cu ploaia-ţi şi fă-mă mai bun
(necuvânt)
aspectul religiozităţii este analizabil din varii perspective. una din acestea ar putea identifica o similitudine între lirismul arghezian şi expresia oximoronică, mistică din întorcând privirea. dar actul înţelegerii lui Dumnezeu este în acest volum supus unui cod, nu rareori existând o confuzie a percepţiei divine. diferenţa este semnificativă căci, în poezia lui dan tristian, Dumnezeu există fără tăgadă. şi, în genere, autorul acestui volum refuză să îşi pună întrebări, jonglând aproape echilibristic cu răspunsurile pe care le deţine şi la a căror relativitate nu vrea să renunţe. interogaţii şi anxietăţi se mai pot naşte din perspectiva formelor pe care divinitatea, risipită aleatoriu în cotidian, le îmbracă în percepţia şi manifestarea mundană. cadrul este unul amical, frizând limitele umanului astfel că Dumnezeu îi este atât de aproape autorului încât, pe alocuri, se poate sesiza o uşoară desacralizare:
e iarăşi, Doamne, însetat pământul
să bea o duşcă, cot la cot cu tine,
din focul şi din ploaia ce semănă Cuvântul
în evanghelii frânte pe-altare de cuvinte
(pseudoconjuncţie)
dan tristian redă un Dumnezeu personal căruia i se mărturiseşte, direct, ca unui vechi prieten, avansând posibilitatea unei consolări reciproce pe de o parte, iar pe de altă parte o anumită trădare ce se impune cu necesitate în acest raport, greşeala fiind de natură instrumentală:
nu mai plânge Doamne clipa-ţi de vecie,
vezi cum creşte grabnic noaptea-n tâmpla mea
şi nu pot din suflet ruga-mi numai ţie
să-ţi înalţ, o, Doamne, nu mă mai ierta!
(psalm ontologic)
psihologismul secvenţei face din interlocutori elementele unei existente comune, domestice, neinstrainata de existenta generala. observăm aici stereotipia, liniaritatea prezentului care nu poate rezerva decât frâmântări orizontale la nivelul spiritului, prinse în conturul plan al existenţei.
naţionalismul este un alt element care, alături de filonul popular şi cel metafizic, defineşte nemărgi­nirea întinsă dincolo de hotarele fluide ale spaţiului şi timpului:
basarabie, fecioară-nsingurată-ntre străini
din lacrimile tale cresc atât de trist,
liturghisind, în pustiire crini,
şi mire-ntârziat îţi este Christ.
(basarabie, de lacrimi, de durere şi de dor)
sensul mitizării, amplificat de personificare, conferă iluzia unui act demiurgic, probând raţiunile sentimentale ale unui popor ce trăieşte sfârtecarea teritorială în umbra fiorului transcendeţei. naţiona­lismul apare şi disimulat, fie în trimiterea la mitologia dacică, în special la riturile funerare, fie în sarcasmu-i determinat cotidian, creionând imaginea unei realităţi prezente, nedemne de trecutul care până deunăzi ne întemeia:
român minoritar
calculez un indice al fiinţei
neindexat visez
ţăran cu nădragii rupţi în cur
spălându-mă pe mâini
ultima oară
recitând scrâşnit
daseinu’ mamei mele de om
(antropologie recentă)

istoria, fotograf amator,
ne-a mistificat ahtiată
făcând din carnea noastră
trupul uitării

pe metope
sublimată antropomorf
pasărea sufletului
n-a mai putut să se înalţe
cu aripi de cenuşă

tot ce-a mai rămas
din abisul celest al năzuinţei
e doar un stâlp,
înfipt în inima pământului,
de piatră
(pasărea sufletului)
dincolo de general, există şi o istorie subiectivă, personală, în care se imortalizează, fugitiv, imposibilitatea rostirii şi ruina de pe umerii goi, drumul şi rareori cercul strâmt de sfinţi.
scrierile rupestre sunt alături de pasărea sufletului, despre gheorghe, o pledoarie nu în favoarea unui naţiona­lism tranşant, închistat în propriile dogme, ci tranşat în bunul simţ, în aplomb, întru identitatea unui popor pe care post-modernitatea globalizantă îl supune risipirii, scindării indentitare. de la general la particular, prin regăsirea traiectoriei, naţiunea în ansamblu are implicaţii fundamentale în descoperirea/redescoperirea identităţii individuale.
scrisori rupestre redă o formă a acestei risipiri naţionale: limba română e contaminată de neologisme introduse abuziv în vocabularul curent, încât cuvintele simple, esenţiale, de altădată sunt perimate şi, în consecinţă, respinse către periferia idiomului, făcând din dinamica limbii o caracteristică nefastă pentru conţi­nu­tul rostirii.
disecţii-n graiul ce-nvăţai să spun
şi mamă şi părinte şi pământ,
greşesc, în mintea-mi de nevie umbră,
şi-nvăţ mai multe limbi române,
şi ochii mi-i închid când rănile mă dor
(scrisori rupestre)
descoperim în volum o succesiune de episoade pornind de la alintul copilăriei – maximum afectiv – şi ajungând la sarcasmul intrării în maturi­tate, cumulând experienţa ce deseori este redată nu ca îmbogăţire spirituală, ci ca uzaj. acumularea acestor experienţe este, predominant, o negare a sinelui, un martiraj.
introspecţia revelează condiţia omului cotidi­an trăind viaţa ca boală prin suprimarea valorilor fundamentale. această orizontalitate a existenţei privi­tă strict prin filtrul supravieţuirii întru ziua de mâine se face cunoscută prin aspectul anatomic (carne, oase, sânge, inimă). intensitatea trăirii gravitează în jurul neajunsului dialectic suflet-trup, într-o simfonie de senzaţii.
exuberanţa ludicului este una formală (mistreaţa cu pantofi de lac, gând, eclipsa totalică) regresând în formele severe ale unei percepţii negative a realităţii interioare, care tinde nu către clădirea unei lumi proprii, ci mai degrabă către o stagnare, un abandon.
starea de levitaţie interioară se vrea a fi oarecum depăşită în prima parte a volumului, în setea de a muri. motivul thanatic se converteşte în geneză, renaştere, refuzând ireversibilitatea, totalitatea abandonului. setea de a muri ne spune despre neputinţa uitării, despre ancorarea unui trecut ce permanent îşi aglomerează imaginile în trăirea de acum. posibilitatea lui hic et nunc devine în acest context puţin probabilă, într-o bună măsură, orizonturile temporale blagiene surprinzând actorul acestor trăiri, victimă a timpului-cascadă.
acel viitor poate să nu vină netrimis
de rugăciunile tale
…………………………
în fond ce-i pasă veşniciei
că sunt şi fără voia ei ce sunt
un om care a iubit un om
(un singur om)
altfel, uitarea este în acest caz indicată, sanitară, întoarcerea în trecut urmărind nu incertitudinea sau zbuciumul unor clipe ireversibile, ci dinamica unor trăiri care în substanţa lor adăpostesc renunţări progresive. efemeritatea mergând în conso­nanţă cu simbolistica morţii cumulează utopia idealului nu doar din perspectiva relaţiilor interumane, cât mai ales la nivelul cuplului.
trecerea de la discreţie se face către frivol, către opulent. evenimentele majore sunt trăite ca spectacol, butaforii ieftine într-un manifest dezinvolt. crăciunului i se eludează semnificaţia religioasă deve­nind show indezirabil de orgolii şi excese gastrono­mice, unde până şi sfinţii falsează în acest timp circular, păstrând dimensiunea rituală în limitele pierzării.
şi-n loc de ochi ni se aprind
doar becuri şi feştile,
betele în culori se-ntind
şi brazii mor în silă
……………………
e totul ca un bâlci de vise
contrafăcute-n foame,
şi toate-iluziile promise
sunt boli în chip de poame.
(cântec adolescent sinucis)

mi-amintesc cum deunăzi într-o practică vudu
înfigeam cu cinism furculiţa-n sarmale
băşicile cerului-şi cenzuraseră udu’
ciufute ninsori prăvălindu-se-agale

era crismăs în stânga, în dreapta la fel
sărbătoarea semna în delir albe cecuri
de spasme culorile luau rudotel
oficiale clădiri ne rânjeau printre becuri

toţi sfinţii erau în acest bal mascat
divinul cobora într-un lift ulceral
girofaruri vestindu-l urlând enervat
în versete desprinse din codu’ penal

trebuia să te bucuri, trebuia să fii bun
orfanilor sorţii să le fii ca un frate
prin sânge să-ţi curgă lozinci de crăciun
colinde sau alte cântări afectate
(restanţe)
pe acest fond al dezintegrării valorii şi spiritului îşi croieşte drum cuplul modern ce deseori visează indexat. neputinţa omenească de a-şi depăşi limitele este afişată alternând termeni din sfera ipoteticei iubiri cu cei pecuniari: mă iubeai în citate fiscale, doar banii în mrejele lor/ a pian îţi sunau sideral, tva-ul plecării-n nerost. mercantilitatea iubirii, inconsecvenţa unor mărturisiri şi fascinaţia maladivă a verbului a avea sună fără echivoc în moartea unui curcubeu şi în lacrimile apusului tău. elementul feminin este aici cel ce provoacă şi întreţine aceste forme precare ale existenţei:
aprioric dansai printre vile,
şemineul te-ardea în visare
la tine-ajungeam doar cu pile
şi mită rulată-n uitare.
………………………
doar banii în mrejele lor
a pian îţi sunau sideral
şi-organele-ţi toate în cor
prin cecuri aveau recital.
………………………
în fântâni te pierdeai calculând
iubito! sinucisă anost
nemurirea asfinţirii în gând
tva-ul plecării-n nerost
(moartea unui curcubeu)

calculându-ţi discret tva-ul rotunjimii sânilor
impozitări aferente obrazului, ochilor
strivind lasciv buzele în sărutări presupuse
– nurii tăi făcând reclamă! –
fără să ştii rădăcinile din tălpi
sculptate atent în zâmbetul păşirii spre vis
(lacrimile apusului tău)

iubirea e intrată în procesul schimbului de piaţă, e marfă, vindere, trădarea înscrisă în tabla de valori capătă astfel un preţ nefiresc în cotidian:
doar seara pe-ntuneric, vezi tu Doamne
pe străzi pavate doar cu ţâţe goale
distinse şi prea-mbălsămate doamne
se vând şi-ţi vând asemănarea ta
(legi şi sacrilegii)
în aceste condiţii, trăirea ia forma unei poveri, indicat fiind facilul, nemijlocitul ce îl presupune viaţa ca o mistificată soluţie a redeşteptării.
iubita mea îmi spune, trăirea-i corozivă,
hai să uităm de noi cum nu putem uita,
ţi-e inima-n iubire pierdută, evazivă,
nici foamea şi nici dorul nu le mai poţi cânta.
(evaziune sentimentală)
femeia, pusă în expresie lirică, are o structură antagonică în poezia lui dan tristian. într-un fel este unda de superficialitate risipită în preamodernul timp prezent, oarecum victimă a aparenţelor, a materialităţii iubirilor pasagere, a imediatului instinctiv:
şi cum să-nţeleagă revărsând de nesaţ
mistreaţa nurlie cu fundul pe sus
atunci când îl prinse în mrejele-i, haţ!
cu râtul rujat, mistreţul sedus?

dar cum să-nţeleagă când se simte rănit
de faptul că-n vis îi venise de hac
fără teama ruşinii, fără să-l fi iubit
mistreaţa-n pantofii de lac?…
(mistreaţa cu pantofi de lac)
şi-apoi este femeia, poem perfect, liant, răspândită în tot şi în toate, având putinţa de împlini utopia împreună, trasând limitele joncţiunii între real şi posibil, maternală, dând deplinătate existenţei chiar şi în dimensiunea domestică a ei. iubirea alături de o astfel de femeie înclină către cerc.
dezbracă-te vânt de nopţi îngheţate
şi trupul tău haric să-mi curgă pe trup,
iubindu-mă-nvins cu aripi furate
în odăile tainei ca mierea din stup

roind dimineţii adieri de-mpliniri
pe fruntea sudorii ce rodnic îmi plouă
apoi în misterul sădit în uniri
mă strânge nebun, mă prinde de rouă

boabele trudei în suspin răsărit
adună-le-n pântec cu darul fertil
hrănind izvorârea de om mântuit
ca-n tainele vieţii să naşti un copil

asemenea ţie cu ochi de lumini
trecând ca un vis bătând la ferestre
pe vadul rănirii cu sorţii divini
mai presus de orice înţelegeri terestre

dar pleacă întors, în cele din urmă,
în lumea în care am să pot să te cânt,
şi durerea mi-o lasă, amintirea mi-o curmă
doar pleacă acum şi dezbracă-te vânt
(gând)
iubirea ca medicament este drumul spre căutarea echilibrului, a regenerării, ascunzând erosul, discret, în fertilitatea intimităţii. dorul amator propune o imagine ternă, a unui om ce se poate dărui exhaustiv stării conjugale, după îndelungi perindări, rătăciri:
mi-e dor să mai fiu delicat cu-o femeie
nebunatic, flămând s-o ghicesc amator
zvâcnindu-mi în tâmple precum o scânteie
mi-e dor să te ştiu că şi ţie ţi-e dor

din starea de nu în stări conjugale
cu patimă vie căzând să ne fim
domestice vise plimbându-se-agale
în şlapi, ’n neglijeuri ţesute din in

cafeaua în zori s-o bem prelungit
în ore ce uită să mai plece cu noi
să zâmbim pudibonzi văzându-ne goi
după-o noapte în care Dumnezeu ne-a iubit
(dor amator)
regretul interiorizat, nostalgia perfecţiunii se regăsesc nu doar la nivelul raportărilor pasionale, cu accente uman-sensibile. în antiteză cu planul organic, cadrul natural obligă trăirea idealului. actorii acestei partituri sunt vântul, copacii, ploaia, alcătuind, în cuminţenia pământului, uvertura soarelui ce apune altfel.
e toamnă.
parcă aşa începea abecedarul.
un zumzet nesfârşit ca o tuse nesfârşită.
tractoarele zgârie pământul acolo
unde roadele i-au dat nume ogorului.
copacii îşi plâng pământurile
cu câte-o frunză îmbolnăvită subit
de pneumonie.
în curând vor fi goi.
râurile se scurg, mai reci, spre odihnă.
aproape nimic despre fruct,
doar pluguri şi
în cer
câte ceva despre cocori
fără a se ţine cont că închişi
între edificii urbane,
piatra
nu le poate spune copiilor nimic
despre zbor, despre nostalgia plecării,
despre simbolul şi viaţa
acelor păsări.
poate nu
trebuie.

soarele apune altfel.
(fecunditas)
vântul propune călătoria prin trupul ostenit, rezumatul ultimilor oameni plasticizând trecerea, pasagera fiinţare, derizoriul condiţiei omeneşti. natura, eludând conştiinţa trecerii, propune o alternativă: diagnosticul morbid al cotidianului poate fi trimis în regresie prin retragere, prin renunţare:
dar pleacă întors, în cele din urmă,
în lumea în care am să pot să te cânt,
şi durerea mi-o lasă, amintirea mi-o curmă
doar pleacă acum şi dezbracă-te vânt
(gând)
tonalitatea generală a stilului este construită la nivel antinomic prin forme oximoronice, aliteraţii, armonii vocalice. exploatând efectele sugestive, dan tristian afirmă abundenţa formelor copilăreşti de expresie:
înger alb cu umbra neagră
peste fruntea-mi prinsă-n cute
dă cu aripa-ţi beteagă
şi mă şterge de virtute
(închipuire)

din sărutul meu coboară
ca un necrolog de fapte
plânsul crud de-odinioară,
ploaia mea cu dinţi de lapte
(p.s.)
naivitatea şi sentimentalismul se descoperă în clivajul expresie/conţinut, subliniind edulcorat treptele pe care autorul intenţionează să-şi întârzie timpul. în aceeaşi idee, atât versificaţia, cât şi metrica sunt inconstante, neînscriindu-se într-un tipar al rigorii prozodice, forţa de expresie accentuându-se prin libertatea sporită a ludicului, pe care se şi mizează în cele din urmă. într-o dialectică a păşirii avem, bunăoară, un vers prin intermediul căruia, copil, amator, existenţial, preocupat, abătut, dan tristian se joacă cu timpul. întorcând privirea este doar o restituire sentimentală. autorul, refuzând a supravieţui clipei ce ar trebui să-i bată în piept, mai moare puţin în ideea obsesivă de a se întoarce în trecut şi de a-l abandona totodată vremilor ce vor să fie. e o renegare setea de a muri, aproape vis. ca o poruncă interioară, un fatum recrudescent descrie limita evaziunilor sentimentale în zborurile neînţelese ale vinovăţiei ce nu-şi află rostul decât întorcând privirea.

cristina liţoiu