„Gem făr` s-o ştiu şi mi-s egale
toate” (Mihai Beniuc)

I

Naşterea unei limbi este un mister al sentimentelor.

II

Fixarea într-un stat anume, cu anumite graniţe, a îngăduit mai întâi sentimentelor şi apoi numelui lor să se revadă prin cuvinte.

III

Cuvintele sunt revederi dureroase ale sentimentelor.

IV

De peste o mie de ani (rotiri leneşe ale pământului în jurului soarelui) nu a mai apărut nici o limbă nouă.

V

Trebuie să te foarte mori ca să te foarte strigi. Strigătul leneş prelungeşte braţul rupt.
Strigătul oprit e însuşi cuvântul.

VI

Cuvintele sunt trupurile moarte ale celor care n-au murit. Adică ale tuturor înaintaşilor noştri.

VII

Când numărul celor morţi va fi mai mic decât numărul celor vii, - nu vom mai avea cuvinte, ci vom avea numai fiinţe, şi aceasta va fi bine.

VIII

Limba, vorbirea, cuvintele sunt un fel de arce ale lui Noe. Mai potop decât viaţa nu cred să ne acopere altceva – ca dânsa.

IX

A ţine curată o limbă înseamnă a o spăla cu însăşi existenţa noastră.

X

Până când şi piatra vorbeşte.

XI

Să ţinem locului limba noastră, - ca să se vorbească rostindu-ne ca pe nişte pietre.

XII

Numele celui viu este acelaşi cu numele celui mort. Se schimbă după gură numai pronunţarea numelui.

XIII

Gura noastră este pricina târzie a sufletului nostru. Să căutăm nu lumina stelelor, ci gura lor.

XIV

Foamea, câmpul magnetic, greutatea – târziu au născut cuvinte.

XV

La mine în suflet şi pe limbă se numesc „România”.
La alţii, - engleza, piatra, tristeţea, continentul, raza.
La şi mai alţii, - viaţa.


(Nichita Stănescu – Respirări, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1982, cap. „Scrisori de dragoste”)