Laringele este privit ca organul generator al vibraţiei sonore purtătoare a unor frecvenţe constructoare dar şi ucigaşe. Probabil şi atunci ca şi astăzi binele nu s-a putut impune şi diabolicul a câştigat partida. Proiectanţii i-au limitat potenţialul distructiv şi laringele a intrat în dizgraţie ajungând ceea ce îl cunoaştem acum... instrumentul logoreei sau al poluării sonore.
O legendă celtă povesteşte de un crai nobil şi viteaz care într-o zi a dorit să-i facă o vizită mai marelui locului. Bătu la poarta cetăţii, spuse cine este şi ce voieşte, dar gărzile nu-i deschiseră şi-i spuseră să plece că stăpânul e prea ocupat. Fire răbdătoare dar şi tenace încercă şi a doua zi. Slujitorii îi strigară sudălmi, cerându-i să nu mai apară pe acolo. În ziua următoare veni din nou şi îi spuse, încă liniştit, şefului gărzii că dacă nu-i deschide poarta să poată ajunge la mai marele locului, va striga odată atât de tare că toate femeile din cetate îşi vor lepăda pruncii din pântece. Înţelegând imediat la ce pericol îşi expune supuşii, mai marele, dădu poruncă să-i fie înfăţişat ciudatul oaspete [90].
La capătul celălalt al timpului, adică în zilele noastre, elveţienii au decretat, pentru liniştea lor şi a bankerilor, pentru depoluarea sonoră a cantoanelor, extirparea corzilor vocale tuturor câinilor din teritoriu. Singurul zgomot tolerat este desigur, zornăitul...