"Nici un om nu atrage mai mult mulţimile decât acel care trăieşte singuratic", scrie Papini în "Sant` Agostino". Şi aminteşte de Sf. Antonie- pe care îl căutau oamenii în deşert, numai pentru că îi mersese faima că e cel mai aspru pustnic- şi de J.J.Rousseau, acest laic, a cărui solitudine i-o sfărâmau adesea admiratorii şi admiratoarele atrase de zvonul izolării sale.
Omul singuratic rupe atât de violent cu legea fundamentală a condiţiei umane- trăirea laolaltă, dragostea pentru cineva, dacă nu pentru aproapele- încât atrage ca o forţă magică. Asceza- singurătatea, înfrânarea instinctelor şi mai cu seamă a instinctului esenţial: sexualitatea- era considerată, în ea însăşi, ca o imensă forţă magică. A te împotrivi "firii omeneşti" înseamnă a o depăşi, a te apropia deci de zei, de acele rezervoare de energie fizică şi spirituală. Singurătatea e cea dintâi şi cea mai dificil de dobândit detaşare de omenesc. O asemenea detaşare presupune o forţă supraumană: fie că această forţă este magică, asimilată direct prin simpla practică a singurătăţii şi ascezei(cum cred indienii), fie că este o forţă religioasă dăruită de Dumnezeu călugărului din pustietate(cum cred creştinii), ea este, în orice caz, o forţă care înmărmureşte pe oameni şi îi atrage. Alături de acest izvor supraomenesc, în contact direct cu ascetul care îl stăpâneşte, oamenii nădăjduiesc că vor câştiga şi ei ceva: putere, sănătate, mântuire. Sau, în cazul unui singuratic laic, ca Rousseau, nădăjduiesc că vor avea de învăţat o metodă de viaţă, sau poate chiar fericirea.
Un ascet indian se lupta cu zeii: care, înfricoşaţi de forţele magice pe care le dobândea prin tehnicile lui solitare, îi ridicau în faţă neînchipuite obstacole, ispitindu-l cu femei frumoase, cântece şi dansuri. Un ascet creştin se lupta cu dracii; tot atât de mult înspăimântaţi şi ei de puterea pe care o căpătase călugărul. (Putere care îl ducea la mântuire, deci îl scotea de sub influenţa lor; sau înrâurirea asupra întregii comunităţi, slăbind stăpânirea demonică în lume.)
Un ascet laic se lupta cu el însuşi, cu tristeţea, zădărnicia sau febrele lui interioare. Dar, oricum, era şi el un victorios. Un om care poate rămâne singur-însemnă că e un magician asemenea zeilor, spuneau indienii; înseamnă că a descoperit taina fericirii, spuneau contemporanii lui Rousseau...
Numai când observi cu ce pasiune aleargă oamenii după singuratici- îţi dai seama cât de însetată de fericire este lumea modernă...