Titu, îti scriu cu mare grŕbire pentru cŕ nu am loc de stat si mŕ aflu tocmai într-o garŕ. N-am nici un cuvînt potrivit la îndemînŕ, de aceea îti scriu razna si de-a dreptul. Trenul ŕsta lenes urmeazŕ sŕ plece în zece minute, dar, dupŕ calculele mele, dacŕ pleacŕ într-o orŕ, sînt un om fŕcut. Si-acum, hai sŕ-ti spun hodoronc-troncul : bŕtrîne, pe mine m-a acuzat odatŕ cineva, crezînd cŕ îmi face un compliment, cum cŕ as fi risipitor si generos cu metaforele mele si cum cŕ mi-as putea pierde pretioasele poezii din buzunar ca pe niste nimicuri. Cum îsi poate cineva imagina cŕ un poet si-ar putea pierde o poezie ? Iti pierzi numai prostiile sau numai aspiratia spre poezie - dacŕ poezia este adevŕratŕ, ea nu se pierde, revine obsesiv pînŕ cînd, în fine, se scrie ea singurŕ pe sine, iar, dacŕ nu este adevŕratŕ, ce dracului sŕ pierzi ?
Dacŕ cumva existŕ profesionalism pînŕ si în poezie, care e singura profesie fŕrŕ de profesie, hai, lasŕ-mŕ sŕ-ti spun ce mi s-a întîmplat într-un caz care ar putea sŕ fie exemplar prin pozitiv sau negativ totodatŕ ("la Nu si la Da are foile rupte", ti-aduci aminte ce vers nemaipomenit am scris altŕdatŕ, si, în genere, dacŕ n-as fi îngîmfat acuma, crezi cŕ as putea sŕ te fac sŕ mŕ crezi ?). Dar uite cum se leagŕ treaba : cînd eram eu de vreo saisprezece spre vreo douŕzeci de ani, ca tot blegul care crede cŕ ochii sînt fŕcuti pentru a privi cu ei si nu pentru a descifra cu ei, am vŕzut si eu zburînd o pasŕre albŕ si firesc, am crezut cŕ am vŕzut zburînd o pasŕre albŕ. Vreo douŕ-trei nopti m-am tot gîndit eu la pasŕrea aia albŕ care zbura tocmai cînd era pasŕre.
Deodatŕ, mi-am zis : ce mŕ tot mai mir eu de o pasŕre care e albŕ si culmea, mai si zboarŕ chiar prin aer ? Mi-am zis atunci : precis cŕ o sŕ-mi fac un palat pe aripa ei, un palat cu turle si crenele, pe aripa unei pŕsŕri albe, cînd zboarŕ. N-am fost curat la suflet cŕ m-am bucurat prea mult de ceea ce am gîndit. Cum sŕ te bucuri de ceea ce este frumos cînd ceea ce este frumos nu îngînŕ frumosul, si este tocmai el însusi frumosul ? Mai tîrziu, spre onorabila vîrstŕ de vreo 25 spre 35 de ani, iar mi-a venit în minte imaginea acelei pŕsŕri albe care zburase atît de intens, încît sŕ o observ si eu ! Si-atunci mi-am zis : dŕ-o-ncolo de pasŕre, mi-am zis, si cu castelul ei de pe aripŕ cu tot ! Si-atunci, i-am fŕcut o gaurŕ în aripŕ ca sŕ mŕ strecor linistit de jos în sus si de sus în jos cu raza de la stele spre pŕmînt. Prilej cu care am scris o neîndemînaticŕ poezie numitŕ Clepsidra, care începea cu un vers, continua cu al doilea, dupŕ care continua cu al treilea si cu al patrulea, dupŕ care continua cu al patrulea, cu al treilea, cu al doilea si, în fine, cu primul.
Mai tîrziu, spre respectabila vîrstŕ de vreo 40 si un pic de ani, mi-am pus întrebarea : de cînd poetii dau la strung cuvintele de le fac sŕ rimeze atît de urît între ele sau sensurile sŕ se reia de la sfîrsit pînŕ la început ?
Mi s-a fŕcut milŕ de mine, dupŕ care am considerat sentimentul milei ca cel mai jegos sentiment uman. Mi-am zis : ce pisica Penelopei, sŕ mŕ tin eu ca scaiul de cuvinte în loc ca scaiul cuvintelor sŕ se tinŕ dupŕ mine si eu sŕ le repudiez din cînd în cînd ? Dar sŕ vezi si dumneata, dragŕ Titu, ce a dracului e treaba asta a poeziei si a adevŕrului si dacŕ nu cumva existŕ doar poezia si adevŕrul este son chevalier servant. Bŕtrîne, am vŕzut o muiere cu cŕrare la mijloc si cu pletele pînŕ la genunchi. Si-atunci ce crezi cŕ m-am trezit vorbindu-i de unul singur : Domnisoarŕ, atunci cînd mergeti parcŕ ati cŕlca pe o aripŕ de pasŕre, de-asta mi se rŕsucesc toate în orizont ! Muza s-a uitat la mine curioasŕ ca la un indigen, iar eu, si mai curios, ca Stendhal, m-am uitat la mine însumi într-o oglindŕ. Toti cei vii nu aveau dreptate, în afarŕ de oglindŕ.
Acum, iartŕ-mŕ cŕ grŕbesc si scurtez scrisul, îmi pare cŕ fluierŕ trenul a plecare si trebuie sŕ mŕ catŕr pe scarŕ. Trenul meu pleacŕ spre un loc cunoscut, natal. Tocmai asta voiam sa-ti spun, cŕ trenul poeziei tale pleacŕ spre un teritoriu necunoscut. Nu te speria, astea sînt simptome tipice, pe care ti le pot spune, cŕ mi le-au spus si mie altii si pe unele le-am trŕit chiar eu. La început, o sŕ-ti faci si tu, ca si mine, casŕ pe o aripŕ, dupŕ care si tu, neabŕtut, o sŕ-i smulgi toate penele rînd pe rînd si, în chip predestinat, cînd o vei vedea pe Veronica, vei urla disperat cŕ ea este pe aripa pŕsŕrii, iar tu fusesesi pe ici, pe colo.

Din garŕ de la Leordeni, Nichita