Din pragul visurilor mele
văd ploi de singuratice stele...

Din când în când, văd timpul
topindu-se-n straturi, și se ascunde
in cărările pădurii anotimpurilor blânde.

Cu pași înceți, înaintez în noapte,
ramurile copacului meu
alunecă ușor foșnind în șoapte.

În cascade de tăceri
ghiața -alunecă peste copacul singuratic
pe drumul ce nu mai duce azi – nicăieri!

Tâmplele firii amintiri răscolesc,
sufletu-mi gol, fire de lacrimi împletesc.

Mă pierd în cuvinte...
Lumina se topește tot mai fierbinte
ca o lumânare se stinge,
se adună din nou și iar strânge.

Îndoaie trunchiul copacului...
până se frânge.

În genuchi, în fața « Iubirii »
imbrățișez clipele regăsirii.

La porțile seninului
ferestrele se deschid,
Îngerul blând
cu zâmbete smulse din iubire și candoare,
a înțeles că, « teama și iubirea »
doare cel mai tare.