Sus pe crestele munților,
pe o stâncă veche de granit
rămasă suspendată,
stă o albă Piatră.

Părea pierdută-n Taine...
cu palmele-i întinse spre Cer,
cerșind cu îndrăzneală Darul,
din al Darului Mister.

Privind majestuasă
spre a cosmosului strălucire,
din Nemărginire,
aude un Glas blând, ce-i spune:
« Lupta este foarte grea, ține-te bine !
Peste pieptul tău, duioase mistere
v-a coborî Lumina,
ce-a stat ascunsă mii de ani
în sânul Sfintele Ere.

Prin culorile Iubirii,
când cerul arde din raza Lunii,
Piatra rostogolește Virtuți...
Și cheamă Copiii Pământului
din patimi și dureri
pe crestele munților,
uniți, spre acest vis măreț.

Dar, în noaptea de veghe a lumii,
cu înlăcrimată ardoare, aude,
că Pământul îmbibat cu plăceri
ignoră - Cuvântul -
sfidează Înaltul!...
refuzând să creadă,
că întunericul
va stinge - Lumina -
că - Infinitul -
va fi înghițit de tăceri!