Gândurile-mi ies
din galaxia minții ...
Se zbenguiesc hoinare.
Alergă!!...
Îmi duc amărăciunea tristeții,
în mari depărtări, dincolo de zare...
Și vin din nou în palatul sufletului meu.
Se strâng... uragane,
sufletu-n bucăți să mi-l sfarme.

Cuvintele-mi... și ele,
ies prin ferestra deschisă spre infinit.
Zbor ca îngerii îndrăzneți,
lovindu-se îndurerate
de stânca de granit a vieții.

Și gândurile și cuvintele
ca un văl țesut din stele,
îmi răscolesc întreg adâncul.
Împletit din șirul de mistere,
colind prin tot pământul...

Prin ele aflu
cum toată omenirea,
se cufundă-ntr-un tumult!
Pământul fierbe...
Popoarele-s în besnă,
încă de timp mult!

Au călcat Porunca Divinității,
al Celui drag și Sfânt...
Au călcat al Său Cuvânt
cu nepăsare și atâta ură...
Inima speriată, plânge...
De durere se frânge...
Oare, Dumnezeu ascultă și iartă?!..
Omenirea... n-o mai preface-n zgură?

Tot ce mă frământă
rămân gândurile goale
în inima-mi plăpândă.
Acum, dau năvală
ca să m-alinte cu iubire...

Mă întreabă prin cântec
și poezie cu viu grai:
“De ce-țî dorești atât de mult
a cosmosului strălucire ?...
De ce nu poți uita,
Proorocirea Divină,
fermecătorul Chip
al Cerescului din Rai?...”