apa care mă gândește tace răspicat,
îmi fură gândurile precum torentul fură peștii morți,
stuful și resturile de papură, mătasea broaștei,
și tace la fiecare piatră pe care o mângâie,
tace la fiecare parte din corpul meu pe care o fabrică
și o lasă pe pământ ca pe-o dovadă

tot așa sângele, sângele îmi gândește buricul
de când mă aflu în pântecul mamei,
îmi gândește culoarea sfârcurilor, firele albe
din labirintul de pe scalp, pe care nu le vopsesc,
că tot făpturi ale lui Dumnezeu sunt,
precum și apa din ventriculii din creier îmi gândește
fluturele viu al minții și visele hidropice și dorințele în cascadă,
cu sentimente care se înlănțuiesc în arcuri reflexe,

apa e viața care mă sapă,
ea știe să lase la iveală culorile curcubeului,
ea incizează osul și netezește nucleii nervoși,
lasă formă gândurilor și lasă semnătura ei în formele lumii,
canioane străvechi care mă recheamă trup și suflet,
unde apa m-a lăsat ca pe o amprentă
m-a copiat ca o mască mortuară și a trecut prin mine
rostogolind hohote de plâns