Tu, Helios elin, tu, soare,
Măreţ pe bolta de azur,
Vrînd Universul la picioare,
Priveşti în jos, în sus, în jur.

Şi ochiul tău plîngînd o vede
Pe fiica norilor, durut.
Doar tu că străluceşti ea crede !
Tu, orb pentru-alt senin ţinut,

Mi te-nfiori şi suferi ; luna
Mai multor lacrime-i izvor.
Tu perlele-i săruţi într-una
Şi-i schimbi tristeţea-n dulce dor.

Simţind puternica-ţi privire,
Ea cată ţintă-n sus – şi vin,
Vin alte perle să se-nşire,
Căci toate-au chipul ei divin.

Şi în cununi de curcubeie,
E vesel chipul ei atunci ;
Spre ea te-ndrepţi, ai vrea să steie,
Dar vai, vai, nu poţi s-o ajungi.

La fel şi soarta mea mă doare :
Tu doar să fugi de mine ştii.
Şi Helios de-aş fi eu, oare
La ce bun cerul – tron mi-ar fi ?