toată viaţa am vrut să învăţ
cum sufletul se face trup şi trupul suflet
fără să înceteze să fie ce sunt

am putea atunci umbla unul în celălalt ca într-o grădină
şi depărtarea ar fi la o lungime de respiraţie

îmi place să te privesc când dormi
să-ţi văd pleoapele încreţite de visele din cutia cu imagini
şi pielea subţiată de mângâierea lui Dumnezeu
în răcoarea dimineţii

uneori plângi în somn cu o durere de piatră topită
care îmi strânge inima în colţul ochilor

alteori te dezveleşti de noapte cu un surâs
şi rămâi ţintuită într-un gest
din care lumina curge peste lucruri

tristeţea ta lasă peste cuvinte
o pânză în care soarele îşi ţese razele

şi la trezire
singurătatea e un leagăn de copil