apărăm zilele. ceva le atacă, le roade coaja şi
câlţi de lumină coboară, se întind pe pământ; calc şi
când ajung la măruntaiele astea
mă opresc şi-mi spun, ceva trebuie să se întâmple
după atâţia ani în care ne-am vărsat
vocile ca pe nişte sperietori de ciori care se-ascund
în noi pe timpul iernii, după verile cu priviri spoite pe
drumurile grabnice ale celor care se rup… se rup din noi

vine vremea să stăm, să le privim, să vedem
cum din pereţii lor tari, din umerii pe care stăteam cocoţaţi
n-au mai rămas decât privirile rătăcite ale părinţilor
şi câteva semne în piele. braţele ne sunt mai puternice
dar nu le putem ţine. doar le apărăm, atât ştiu