Ne ducem toţi câte puţin mereu
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare.
Poate curând va trebui şi eu
Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.

O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!
Şi tu pământ! Şi voi câmpii şi marea!
În preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun: Pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.

Atât de multe gânduri am urzit
Am scris atâtea cântece visate
Şi, pe pământul trist, sunt fericit
C-am respirat şi c-am trăit de toate.

Sunt fericit c-am sărutat femei
Şi-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

Acolo, ştiu că nu foşneste-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă secara...
De asta-n preajma jalnicei plecări
Eu mă-fior şi simt adânc povara.

Acolo, ştiu că nu vor mai fi fagi,
Nici holde cu aur viu pe nume...
De asta poate mi-s aşa de dragi,
Toţi oamenii cu care trec prin lume.

(1924)