Ploaia își plânge lacrimi pe obrazul meu
Și-i simt în piept suspinele tăcute...
Pe luciul apei se ridic-un abur...
Tainice emanații a vieților trecute...

Degete lungi și ude șoptit și le strecoară
Prin plete de copaci de vânturi răscolite...
Pe trunchiuri se prelinge-n litania tăcută
A tot ce-a fost odată... a clipelor pierdute...

Pe-alei se-aud doar pașii ce-mi însoțesc periplul,
Cadență în acorduri de umede rafale...
Pe-asfalt oglinzi de apă îmi caută parcă chipul,
Reflexii unduite în rapsodii finale.