Nimic nu se poate compara
cu sunetul sec al unei silabe nerostite
care sparge tăcerea!
Taie fără anestezie
și fără să curgă o picătură de sânge.
Scurt și curat.

Și totuși,
vecinilor nu le place să audă
cum urlă în noapte câinii,
la lună plină...
Sau poate că nu sunt câinii...
ci sufletele noastre rănite de atâta neputință...
Refren somnambul pe margini de acoperiș,
tânjind a cădere...

Ciudată durere,
să calci pe cioburile sparte ale viselor tale,
pentru a ajunge la ... renunțare.

Fețe de mușama se aștern
peste mesele întinse
la care ciocnesc pahare
morții ce încă nu știu...
vor afla mai târziu... prea târziu...

Împreună cu colonia ieftină și fumul de țigară,
se înalță spre tavanul cu tapet scorojit,
gemetele celor ce se mai amăgesc,
crezând că se mai poate,
că mai există...

E tristă...
și se prelinge ca o lacrimă stingheră,
pe asfaltul udat cu cisterna...
La colțul străzii, un felinar pâlpâie
numărând secundele dintre azi și mâine...
trei, două, una... poc.

E totuși tubulară...
cea fixă nu se potrivește...
E-n coadă de pește...